|
Pacla diminetii de toamna leneveste inca peste orasul cenusiu al miilor de sperante.Mirosul asfaltului rece si al cafelei aburinde imi zgarie narile si totusi,e placut.O noua zi.O noua batalie in viata mea.Asa ma stiu de aproape 16 ani:singura.Chiar si atunci cand am fost inconjurat de cei mai dragi prieteni,de cei pe care i-am iubit si inca ii mai iubesc,de familie,am simtit ca sunt prezenti doar fizic langa mine.Am crescut intr-o cautare continua,alergand dupa o altfel de prezenta,una care sa umple toate prapastiile adanci ale sufletului meu…care sa compenseze absenta tuturor celorlalte lucruri.Inca o mai caut…desi am invatat sa ma multumesc cu simple masti ,in spatele carora se afla o identitate de nimeni stiuta.
Tristele mele observatii au rasturnat toate principiile insusite de-a lungul timpului si au distrus pana si ceea ce nu trebuia atins niciodata de ratiune: credinta.E dureros sa nu mai crezi in nimic,sa ucizi un sentiment care hraneste si tine in viata atatea suflete chiar si atunci cand nu mai au nimic.In lungul drum al ratacirii necontenite din indoiala in indoiala,nu stiu unde sa ma opresc si ma vad fara mila, aruncata in valurile acestui univers nemarginit,fara carma,fara sa stiu de unde vin si spre ce aspir,purtat doar de niste pasiuni furtunoase…
Am fost un copil nestiutor,plin de sperante si idei.Imi pare rau ca nu am crezut in Mos Craciun,miracole si magie.Relatiile de prietenie imi erau mereu amenintate si influentate puternic de vre-un factor extern,drept urmare,astazi imi este frica sa nu fiu parasit de cei apropiati.Nu mi-a fost frica de intuneric dar mi-a fost frica de oameni.Ma speriau ploile abundente,ma gandeam ca s-a suparat Dumnezeu pe noi si de aceea plange.Atunci cand greseam,ceea ce se intampla destul de des, ma inghesuiam intr-un colt si plangeam,ma autopedepseam mereu crezand ca daca nu am sa o fac,toti voe pleca,asa cum promitea cate cineva ca o va face in momentele lor de suparare.Vroiam,mai mult decat orice,sa cresc mare…”atunci nu voi mai gresi…pentru ca atunci voi sti!”…Si am crescut!Se pare ca viata nu a vrut sa ma lase un copil naiv si nestiutor si m-a transformat intr-un adult suspicios.
Cine sunt eu?
O cautatoare,o alergatoaer a vietii,o tematoare…si mai presus decat orice,inca sunt un copil trist.
Nu ma intreba de ce iubesc, de ce te iubesc pe tine... lasa-ma doar sa te privesc cum zambesti... atat... cuvintele chiar nu ar avea vreun rost.
Nu imi place sa ma judece, nu imi place sa imi spuna ce sa fac... as vrea doar sa ies noaptea la 11 si sa ma plimb pe strazi pustii... atat... ei chiar nu inteleg cum cuvintele lor nu pot insemana nimic ?
M-am saturat sa tot explic, sa spun de ce sunt asa... as vrea doar sa fie primavara in februarie, sa beau cafea la ora 2 dimineata si sa nu ma intereseze nimic... uneori cuvintele pline de ura trec prin mine.
Iar tu, iubitul meu, nu ma intreba de ce te iubesc... nu vreau sa fii ca ei, vreau doar sa imi zambesti... atat... cu tine cuvintele si tacerile mi se par atat de firesti.
Daca ziua de maine nu ar mai veni niciodata, ce ai face ? Ai sti sa zambesti ca si cum ar mai conta ? Ai sti sa mergi printre fulgii de zapada si sa fii din nou copil ? Ai sti sa te inalti din nou si sa iti incerci zborul curat ? Ai sti sa ii simti parfumul si atingerea calda ? Ai sti sa ii vrei fiecare sarutare pe buzele atat de moi ? Ai sti sa iei fiecare lucru marunt, fiecare clipa si fiecare senzatie si sa le transformi in minuni? Daca ziua de maine nu ar mai veni niciodata, ai sti sa ii cauti privirea si sa ii spui in cel mai firesc mod cu putinta : te iubesc ?
Nu mai conteaza decat ca astazi voi alerga dintr-un vis cu zapada multa si zambete calde, te voi gasi in orice clipa si-n orice lucru neinsemnat, iti voi zambi cu mii de minuni, te voi privi cu toata dragostea din lume si-ti voi spune , ca si cand ziua de maine nu ar mai veni niciodata , atat de simplu : te iubesc!
Am imbatranit….Pasii imi sunt tot mai grei iar ecoul lor rasuna tot mai prelung pe cararile sufletului.De ce e timpul atat de crud cu mine?Mi-a luat tot ce pretuiam si mi-a lasat printre amintiri indepartate doar durerea momentelor ce nu pot fi sterse. Mor in fiecare zi,sorbind din otrava dulce a dragostei ce nu mi-o poate impartasi nimeni,arzand in focurile pasiunii ce-mi mistuie sufletul vaduvit.Sentimentul care te transforma in cenusa si iti poarta numele peste oceane,il striga pasarile in padurile cele mai singuratice si mai intunecate…iar tu nu stii! Te iubesc,demone!Te idolatrizez!Tu,care imi bantui visele si ma lasi sa te caut nopti intregi prin asternuturi!Tocmai tu sa nu stii…. Simti cum te imbratisez atunci cand strangi amantele in brate?Simti cum iti sarut pleoapele cand le promiti dragostea ta,cum te tin de mana cand colinzi parcurile pustii,in miez de noapte?Oare vei afla vreodata cat am suspinat dupa parfumul tau?… Am alunecat printre stele,ti-am strigat numele in noptile de amor,am alergat in vietile altora cautandu-te pe tine…si am ajuns sa soptesc la urechea altuia:”Il iubesc enorm de mult!”,gandindu-ma la tine.A cui drama e mai mare?
Uneori mi-as dori sa fi stiut mai putine, sa fi inteles mai putin din ce inseamna Lumea, sa ma fi cunoscut mai putin pe mine insami, sa nu fi stiut sa citesc ochii oamenilor si nici sa nu fi cautat vreodata mai mult, altceva, decat ceea ce mi-ar fi dat viata. Probabil ca atunci, traind in inconstienta generalizata, as fi putut zambi mai mult, mai des si mai sincer. Poate ca as fi reusit sa fiu fericita cu fericirea aia mica, simpla si accesibila ce m-ar fi putut implini…. Unul dintre acele momente e acum. Cand iarasi stiu/simt ca trebuie sa iau decizii care as fi vrut intr-un fel sa nu trebuiasca sa fie luate. In acelasi timp stiu ca altfel nu se poate, ca asa trebuie sa fie, pentru ca drumul meu are o singura directie si aia e mereu spre inainte. Si e asa pentru ca asta am ales eu.
Am cateva pe care mi le-as dori pentru mine, insa ma impung precum spada unui fulger printre pleoape, si le dezvalui precum frunzele unei cepe ofilite.Se prea poate sa aiba dreptate, de unde atata nebunie intr-un cadru numit suflet, de unde atata ignoranta si nivel …..intr-o inteligenta sclipitoare ? Paradox. Am obosit. Nu vreau nimic. Nu am nici o directie. Traiectoria mea vine de undeva din neant, si nici nu ma mai aplec asupra ei, o ignor cu buna stiinta, nu cred ca vreau sa o mai gasesc. Nu mai vreau nimic, nu mai vreau focusari si intrebari, nici raspunsuri nu mai caut.
Realitatea, adevarul pe care o persoana ti-o poate spune, e doar acea parte pe care ti-o percepe in acceptiunea lui, ar fi preferabil sa ne abtinem de la opinii distructive si realitati obscure impletite cu rautati dulci-amarui. E putregai.
Chiar nu miroase bine, nici acceptiunea, nici cel care o primeste, nici cel care o da.
E mai mult decat ”a durea”. E ceva deasupra mea, deasupra de tot, si nu tine de mine, e ceva atata de profund si la un nivel ”x”, atata de subtil si versatil, incat nici nu banuim ce ar putea fi.
Asta inseamna putregai. Sa descoperi, sa cauti, sa lasi asa, dar sa si realizezi ca s-a stricat. Nu e o fericire, trust me. Nu e nimic deosebit. E tacere acum. E cruzime. E o bariera care s-a spart, prin care au patruns stiluri…
Gandul tau e mai sonor seara. Imi place sa il ascult cand mi-e frig, imi place sa ti-l simt in orice privire si sa ti-l culeg cu sarutari de pe buzele calde. Imi place sa iti aud fiecare idee si sa le pun in ordine pe toate in mintea mea…Da, gandul tau e mai frumos seara. Imi place cum linistea te face sa zambesti si sa iti ridici ochii spre cer, imi place sa cred ca dintr-o respiratie de-a ta imi pot face o minune mica pentru mai tarziu. Imi place sa te simt cum tremuri in intuneric, cu mainile stranse in jurul meu si cu tampla mea asezata cuminte pe pieptul tau…
Si doar stii, gandul tau e mai curat seara. Imi place ca nu mai conteaza nimic atunci cand mintea ta nu mai vrea decat clipa aceea de normalitate in care orice este posibil si in care pasiunile sunt atat de mari, imi place sa imi trec degetele prin parul tau si tu sa te alinti pierdut. Imi place fiecare gand pe care doar eu ti-l ghicesc mereu, imi place intrebarea pe care nu ai curajul sa o pui si raspunsul pe care te aud atat de limpede cum il taci…
Gandul meu e mai curat in fiecare seara cand tu uiti sa cazi. Imi place sa te prind de umeri si sa te ajut sa-ti desfaci aripile, imi place sa iti ascult sufletul cum zboara printre zambete si printre sperante. Da, ingere, in tacerea diminetii doar gandul tau imi curge sonor prin tot corpul si ma face din nou sa cred in iubire…
Astazi o secunda mi se pare prea mult... si imi lipsesti de mii de secunde... poate e prea tarziu, poate e doar prea devreme... stiu doar ca imi doresc sa opresc timpul in loc...
In ochii tai se cearta toate gandurile... si mie imi par ca sunt mii de ganduri... poate ca in lacrimile tale ingerii au picurat si un pic de liniste... eu as vrea doar sa te poti uita la mine cand iti zambesc...
Este atat de tarziu, incat deja devine devreme... si-as vrea sa te pot ierta din nou, a mia oara, ca ai cazut... iar tu sa ma ierti ca am uitat sa zbor... desi nu a trecut decat o secunda, imi pare ca imi lipsesti dintotdeauna...
|
English
hi5 Coins